Ce se întâmplă, de fapt, cu corpul tău când porți tocuri?

Când ridici călcâiul, glezna intră în ceea ce se numește flexie plantară — adică laba piciorului „coboară” vârful, ca atunci când stai pe vârfuri. E poziția care îți alungește piciorul, dar și cea care mută greutatea în față.

Practic, ce înseamnă asta? Că presiunea care ar sta normal pe călcâi se deplasează spre partea din față a tălpii, spre zona de sub degete. Mai multe măsurători ale presiunii plantare arată același lucru: cu cât tocul e mai înalt, cu atât mai multă forță ajunge pe partea din față a tălpii și pe degete, iar centrul de greutate se mută înainte.

Aici e și explicația pentru senzația de instabilitate. Suprafața pe care te sprijini devine mai mică, iar glezna are mai puțin joc. De asta un toc gros sau o platformă par mai „sigure” decât un stiletto: distribuie sprijinul pe o bază mai mare.

Aici intervine o cercetare pe care am găsit-o interesantă. Robert Csapo și colegii de la University of Vienna și Manchester Metropolitan University au comparat, cu ajutorul RMN-ului, 11 femei care purtau tocuri regulat cu 9 femei care purtau mai ales talpă joasă. Studiul a apărut în 2010, în Journal of Experimental Biology.

Ce au găsit: la femeile care purtau des tocuri, fasciculele mușchiului gambei erau mai scurte — cu aproximativ 10% — iar tendonul lui Ahile, cel care leagă gamba de călcâi, era mai gros și mai rigid. Cu alte cuvinte, corpul se adaptase la poziția ridicată a călcâiului.

Ceea ce nu ți se spune de obicei e că adaptarea asta are un preț discret: când o femeie obișnuită cu tocuri stă desculță sau în talpă joasă, mușchiul și tendonul sunt puse brusc pe o lungime mai mare. De aici senzația de întindere sau disconfort la trecerea de la tocuri la papuci plați — nu ți se pare, chiar e o schimbare reală de poziție a gleznei.

E important de spus clar două lucruri. Unu: e un studiu mic, pe 20 de femei, deci nu e ultimul cuvânt. Doi: nu înseamnă că un toc din când în când îți „scurtează” gamba. Vorbim de purtat regulat, ani la rând. Corpul răspunde la ce faci des, nu la o seară pe tocuri.

Ține tot de mutarea greutății în față. Când presiunea se concentrează sub capetele oaselor metatarsiene — zona de sub degete — apar durerea și senzația de arsură pe care mulți le cunosc după o zi lungă.

Tocmai de aceea, disconfortul crește cu cât tocul e mai înalt și cu cât stai mai mult în picioare fără pauză. Nu e o slăbiciune personală. E o chestiune de câtă suprafață preia câtă forță.

Există și asocieri pe termen lung, urmărite de cercetători: purtatul frecvent al tocurilor înalte a fost legat, în timp, de probleme precum montul (deformarea de la baza degetului mare) sau durerea lombară. Atenție însă la cuvânt: sunt asocieri observate în studii, nu o garanție că tocurile „provoacă” asta oricui. Genetica, forma piciorului și cât de des le porți contează mult.

Nu. Și aș vrea să fie foarte clar, pentru că discuția asta alunecă ușor în moralizare, iar tocurile nu au nevoie de încă o persoană care să-ți spună ce să porți.

Ce arată cercetarea nu e „tocurile sunt rele”, ci „corpul se adaptează la ce faci des”. Diferența nu o face un toc, ci frecvența, înălțimea și cât timp stai fără pauză. Un toc jos preia mai blând proporțiile decât unul foarte înalt. Iar variația — zile cu toc, zile cu talpă joasă — îi lasă gambei și tălpii ocazia să lucreze pe toată lungimea, nu doar într-o poziție.

Ce mi s-a părut relevant e ideea de reversibilitate. Mușchii și tendoanele sunt țesuturi maleabile — răspund în ambele sensuri. Nimic din ce citești aici nu e o condamnare pe viață; e doar felul în care funcționează corpul.