Contează ora la care iei o decizie importantă?

În 2011, cercetătorii Shai Danziger, Jonathan Levav și Liora Avnaim-Pesso au publicat în revista PNAS o analiză a peste o mie de decizii de eliberare condiționată, luate de opt judecători israelieni cu experiență, pe parcursul a cincizeci de zile de audieri.

Ziua de lucru a judecătorilor era împărțită de două pauze de masă în trei sesiuni de decizii. Iar tiparul găsit a fost spectaculos: imediat după o pauză, aproximativ 65 la sută dintre decizii erau favorabile deținutului. Pe măsură ce sesiunea înainta, procentul scădea constant, ajungând aproape de zero chiar înainte de pauza următoare. După pauză — salt înapoi la circa 65 la sută.

Un detaliu care a făcut studiul și mai convingător la vremea lui: cercetătorii au verificat variabilele evidente — gravitatea faptei, timpul deja executat, istoricul deținutului — și tiparul orar rămânea vizibil dincolo de ele. Nu părea să fie despre cazuri, ci despre momentul din zi în care erau judecate.

Interpretarea autorilor: pe măsură ce oboseala deciziilor repetate se acumulează, judecătorii alunecă spre varianta care cere cel mai puțin efort — refuzul, adică menținerea situației existente. Pentru un judecător obosit, „nu" e decizia reversibilă și sigură; „da" cere analiză și asumare. Concluzia a făcut înconjurul lumii: până și profesioniștii deciziei ar fi la mâna glicemiei și a orei din zi.

Pentru că, la câteva luni după publicare, doi cercetători — Keren Weinshall-Margel, de la divizia de cercetare a instanțelor israeliene, și John Shapard, de la Federal Judicial Center din SUA — au verificat cum ajungeau, de fapt, cazurile în fața judecătorilor. Și au găsit o problemă serioasă: ordinea cazurilor nu era aleatorie.

Printre altele, deținuții fără avocat tindeau să fie programați spre finalul sesiunilor — iar cazurile fără reprezentare au, în general, șanse mai mici de decizie favorabilă. Cu alte cuvinte, o parte din scăderea aceea dramatică putea veni din felul în care era construită agenda zilei, nu din oboseala judecătorilor.

Autorii studiului original au răspuns: au refăcut analizele incluzând reprezentarea juridică drept variabilă, iar tiparul s-a menținut. Criticii nu s-au declarat convinși, iar analize ulterioare au propus și alte explicații posibile. Ca să fiu direct: efectul, în forma lui spectaculoasă, e contestat până azi. Nu e un studiu „demontat", dar nici unul pe care să construiești certitudini.

Mai mult decât ai crede — doar că pe alt palier decât cel din prezentările motivaționale.

Primul lucru care rămâne solid: sub oboseală și presiune repetată, opțiunea implicită devine mai atrăgătoare. Refuzul, amânarea, „mai vedem" — variantele care nu cer efort — câștigă teren la finalul unei serii lungi de decizii. Asta nu se sprijină doar pe studiul cu judecătorii, ci pe o direcție întreagă de cercetare despre efort cognitiv. Întrebarea practică pentru tine: când ești obosit, decizia ta „prudentă" e o analiză sau doar varianta care te lasă în pace?

Observă ce înseamnă asta în termeni practici: nu că iei decizii „greșite" seara, ci că iei alt tip de decizii. Versiunea ta obosită nu evaluează opțiunile — alege varianta care închide subiectul. Uneori cele două coincid. Dar când miza e mare, diferența dintre „am analizat și refuz" și „refuz ca să scap" se plătește mai târziu, cu tot cu dobândă.

Al doilea lucru: ordinea și contextul contează mai mult decât par. Ironia studiului e că exact critica lui spune ceva valoros — agenda dictează rezultate. Cine ajunge ultimul pe lista ta de priorități primește, sistematic, cea mai obosită versiune a ta. Verifică ce anume ai programat, cronic, la finalul zilelor tale.

Al treilea lucru, poate cel mai valoros: un studiu celebru nu e un studiu cert. Dacă o cifră circulă de zece ani în prezentări, asta măsoară popularitatea ei, nu soliditatea ei. Înainte să-ți construiești o regulă de viață pe un rezultat spectaculos, merită o singură verificare: a rezistat criticii? Depinde de la caz la caz — și exact de-asta se verifică.