De ce nu reușești să economisești, deși știi că ar trebui?

n 1998, într-o companie americană de producție de dimensiuni medii, Richard Thaler (Universitatea din Chicago) și Shlomo Benartzi (UCLA) au testat un program numit Save More Tomorrow. Rezultatele au fost publicate în 2004 în Journal of Political Economy.

Mecanismul era simplu, aproape banal. Angajatul nu se angaja să economisească mai mult acum, ci să-și crească automat rata de economisire cu trei puncte procentuale la fiecare mărire de salariu viitoare.

Din cei 315 angajați eligibili, 286 au acceptat să discute cu un consultant financiar. Doar 79 au fost dispuși să-și mărească economiile pe loc. Celorlalți 207 li s-a propus varianta automată — și 162, adică 78 la sută, au intrat în program. Dintre ei, 80 la sută au rămas înăuntru după patru măriri consecutive.

Rata lor medie de economisire a urcat de la 3,5 la sută din venit la 13,6 la sută, în patruzeci de luni. Aproape o cvadruplare — iar creșterile au venit din măriri, nu din bugetul de atunci, așa că nimeni nu a trebuit să taie ceva din ce cheltuia deja.

Aici e comparația care contează cel mai mult — și vine din același tabel al studiului.

Grupul care a acceptat sfatul consultantului și și-a mărit economiile imediat, printr-o decizie conștientă, a urcat de la 4,4 la 9,1 la sută. Și cam acolo a rămas: patru ani mai târziu, 8,8 la sută. Grupul automat a pornit de mai jos, de la 3,5 la sută, și l-a depășit clar.

Nu pentru că ar fi fost mai disciplinat. Ci pentru că nu mai avea nevoie să fie. Prima variantă cere o decizie repetată, lună de lună. A doua cere o decizie o singură dată.

Mecanismul din spate se numește present bias — tendința creierului de a supraevalua costul de azi, o sumă care dispare acum din buget, față de beneficiul de peste ani. Programul nu îl învinge. Îl ocolește, mutând costul în bani pe care încă nu-i ai în mână.

Traducerea decizională: dacă economisirea ta depinde de cât de hotărât ești pe 28 ale lunii, ai construit un sistem care cere efort exact când ai cel mai puțin.

Mai departe decât ai crede. Și în ambele sensuri.

Brigitte Madrian și Dennis Shea au analizat, într-un studiu publicat în 2001 în Quarterly Journal of Economics, o companie americană care a trecut de la înscriere voluntară la înscriere automată în planul de pensii. Nimic economic nu s-a schimbat: aceleași condiții, aceiași bani, aceeași contribuție a angajatorului. S-a schimbat doar cine trebuie să miște primul.

Participarea noilor angajați a urcat de la 49 la 86 la sută.

Partea pe care prezentările motivaționale o omit de obicei vine imediat după. Majoritatea celor înscriși automat au rămas la rata implicită de 3 la sută, deși mulți ar fi ales una mai mare dacă ar fi decis singuri. Aceeași inerție care te înscrie te și blochează.

Consecința practică e directă: nu contează doar că automatizezi, ci și la ce nivel. Iar nivelul acela merită revizuit o dată pe an, nu o dată în viață.

Trebuie spus onest ce limite au datele, altfel ți-aș vinde o certitudine pe care ele nu o oferă.

Întâi, Save More Tomorrow nu a fost un experiment cu repartizare aleatorie. Oamenii au ales singuri să intre în program. Autorii argumentează convingător că selecția nu explică rezultatul — cei care au intrat economiseau, înainte, cel mai puțin dintre toți. E un argument bun, dar nu e o demonstrație. Analiza CLEAR a Departamentului Muncii din SUA a evaluat calitatea dovezii cauzale din acest studiu ca fiind scăzută.

Apoi, contextul. Vorbim despre planuri de pensii americane, cu o infrastructură de salarizare care face creșterea în locul angajatului. În România nu ai echivalentul, așa că nu programul se transferă, ci principiul: economisirea care se întâmplă singură rezistă mai bine decât cea care depinde de o decizie lunară.

Și, în al treilea rând, nimic din toate astea nu creează bani care nu există. Conform datelor Eurostat pentru 2024, România și Grecia au fost singurele state din UE cu rate negative de economisire a gospodăriilor — adică, în medie, gospodăriile au cheltuit mai mult decât venitul disponibil. Așa că răspunsul onest e „depinde". Și uite exact de ce depinde: dacă în lunile bune rămâne ceva și dispare oricum, e o problemă de arhitectură și se rezolvă cu o setare. Dacă nu rămâne nimic în nicio lună, e o problemă de venit — și aia e altă discuție, cu alte calcule.